sâmbătă, 20 februarie 2016

Infernul – Poarta Alba



Striviti in vagonul inchis, ochii priveau in gol. Moartea dadea tarcoale, in timp ce urina scursa la picioare ardea orice farama de demnitate.

Duba mortii transporta vieti. Vieti pierdute, intr-un sistem malefic.

Atingand dimensiuni inspaimantatoare, represiunea functiona. 

Smulsi si aruncati afara de catre brigadieri, incepea reeducarea carpelor opuse sistemului.


 


Poarta Alba ii astepta.








Pasii tarsiti incercau sa-si faca loc pe priciurile supraetajate. Dreptul la viata sau la moarte, apartinea brigadierilor.

Munca pana la epuizare si vesnica foame era tratamentul obisnuit, insa neindeplinirea normei atragea sanctiuni severe: carcera, bataia la sezutul gol sau atarnarea cu capul in jos.
Insa, metodele dure de tortura functionau: tratarea ranilor cu sare, smulgerea parului din cap, bataia cu lopata sau cravasa, strivirea unghiilor sau orice alta metoda considerata productiva de catre brigadier.

Se considera ca 25% dintre ocupantii lagarului erau turnatorii ofiterului politic sau brigadierului.

Elementele nocive sistemului, erau anihilate incet, dar sigur.

Repartizarea medicamentelor si asistenta medicala acordata detinutilor politici era supusa restrictiilor speciale. Uitati in propria mizerie, o noua era luminoasa se construia.

Ma gandesc la cuvantul inuman, dar nu mai stiu ce inseamna.

In morga de la Poarta Alba, trupuri dezgolite, schetele peste schelete,  aruncate de-a valma, asteptau.

Conform istoricilor, in perioada 1944-1964 intre un million si doua milioane de oameni au fost incarcerati din motive politice, cu precadere oameni de valoare din toate domeniile. 

Dusmani ai poporului, cu pareri si credinte proprii.

Frica de intelectualitate se platea.

Gardianul: mai crezi, ba, in Dumnezeu?

Au muscat din sufletul nostru pana nu am mai putut. (Nicolae Purcarea)

Doclitatea absoluta, o constanta demonica.

La ora cand cobor, legat in fiare,
sa-mi ispasesc osanda cea mai grea,
cu fruntea-n slava strig din inchisoare:
- Nu-s vinovat fata de tara mea. (Andrei Ciurunga)





Back to Top