joi, 26 decembrie 2013

Supravietuitorii din Anzi



In 13 octombrie 1972, echipa de rugby a Uruguayului se imbarca la bordul aeronavei Fairchild F-227 cu destinatia Santiago (Chile), pentru disputarea unui meci. Urmatoarele zile vor insemna pentru cei 45 de pasageri, o lupta acerba pentru supravietuire.
Datorita vremii nefavorabile, pilotul este nevoit sa aterizeze pentru o noapte la Mendoza, in Argentina. Ziua urmatoare aeronava isi continua traseul, zburand deasupra Anzilor, timp in care eroarea efectuata de pilot se va dovedi fatala.

De la o altitudine de peste 4000 de m, izbindu-se de stanci, impactul este nimicitor. 12 oameni mor in urma coliziunii si alti cinci in dimineata urmatoare datorita ranilor suferite. 

La o temperatura de -40 grade C, raniti, dar cu speranta ca vor fi gasiti de echipele de salvare, cei ramasi se adapostesc in resturile avionului.



Timp de opt zile, echipele de interventie si salvamontistii survoleaza zona in cautarea eventualilor supravietuitori, dar, datorita vizibilitatii reduse, cautarile se opresc.
La inceput am crezut ca vom fi salvati. Am auzit un avion si am crezut ca va fi sfarsitul iadului, dar cei din avion nu ne-au observat. Ne aflam la mii de metri altitudine, fara haine, fara mancare, fara nimic…va spune mai tarziu Zerbino, unul dintre supravietuitori.

Iadul insa, de abia incepe…

Fara echipament corespunzator, cu o cantitate redusa de apa si mancare, supravietuitorii stabilesc portii reduse pentru fiecare, agatandu-se de viata.
In primele zece zile am baut fiecare cate-un degetar de vin, cate-un varf de deget de pasta de dinti, crema din aceea cu care se dau femeile pe fata, gel de par, orice. Dupa zece zile eram mai slabi fiecare cu 25 de kilograme. Dupa inca 5 zile, cantaream cu 40 de kilograme mai putin!
Croindu-si haine din captuseala scaunelor, mereu in cautare de lucruri comestibile, cei ramasi isi dau seama ca trebuie sa se descurce singuri.
Nu exista nimic la acea altitudine, totul era acoperit cu zapada, nu stiam de unde sa gasim un animal, o insecta, macar o radacina. Am scotocit fuselajul ramas dar nu am gasit nimic. Nu aveam decat plastic, aluminiu, gheata si pietre. Am vrut chiar sa mancam pielea gentilor cu echipament pe care le aveam, insa ne-am dat seama ca a fost tratata cu multe chimicale si ne-ar face mai mult rau decat bine. Nu ne mai ramasese decat solutia de a ne hrani cu fostii nostri parteneri, altfel am fi muritva povesti in cartea sa, Nano Parrado, unul dintre supravietuitori.

Nemaiavand nici o sursa de hrana, supravietuitorii hotarasc sa manance din carnea colegilor morti, pentru a-si infrange foamea.
Aveam de a ales intre a manca si a muri. Am ales viata.

In noaptea de 29 octombrie, o puternica avalansa acopera carlinga, singurul adapost ramas. Ingropati sub munti de zapada timp de trei zile, doar 19 persoane reusesc sa iasa cu greutate printr-o gaura de ventilatie facuta cu eforturi supraomenesti. Este momentul in care se ia decizia de a merge dupa ajutor.
Trei persoane pornesc in data de 12 decembrie pe drumul salvarii, dar din cauza proviziilor insuficiente, unul dintre ei se va intoarce la cei ramasi.
Dupa zile intregi de mers, cu manusi facute din copertile de plastic ale manualelor, orbi de atata lumina, sleiti de puteri, cei doi sunt descoperiti de un fermier.

Dupa 72 de zile de la prabusirea avionului, infernul celor 16 supravietuitori se incheie in data de 23 decembrie. 

Povestea lor a fost cunoscuta lumii intregi prin cartea Miracolul din Anzi de Fernando Parrado, dar si prin ecranizarea tragicului eveniment.

Nu va pot descrie ce a insemnat sa vedem elicopterele care ne-au salvat. Am inceput sa plangem si ne strangeam unul pe altul in brate.


Back to Top