In 13
octombrie 1972, echipa de rugby a Uruguayului se imbarca la bordul aeronavei Fairchild
F-227 cu destinatia Santiago (Chile), pentru disputarea unui meci. Urmatoarele
zile vor insemna pentru cei 45 de pasageri, o lupta acerba pentru
supravietuire.
Datorita
vremii nefavorabile, pilotul este nevoit sa aterizeze pentru o noapte la
Mendoza, in Argentina. Ziua urmatoare aeronava isi continua traseul, zburand
deasupra Anzilor, timp in care eroarea efectuata de pilot se va dovedi fatala.
De la o
altitudine de peste 4000 de m, izbindu-se de stanci, impactul este nimicitor.
12 oameni mor in urma coliziunii si alti cinci in dimineata urmatoare datorita
ranilor suferite.
La o
temperatura de -40 grade C, raniti, dar cu speranta ca vor fi gasiti de echipele
de salvare, cei ramasi se adapostesc in resturile avionului.
Timp de opt zile, echipele de interventie si salvamontistii survoleaza zona in cautarea eventualilor supravietuitori, dar, datorita vizibilitatii reduse, cautarile se opresc.
La inceput am crezut ca vom fi
salvati. Am auzit un avion si am crezut ca va fi sfarsitul iadului, dar cei din
avion nu ne-au observat. Ne aflam la mii de metri altitudine, fara haine, fara
mancare, fara nimic…va
spune mai tarziu Zerbino, unul dintre supravietuitori.
Iadul insa,
de abia incepe…
Fara
echipament corespunzator, cu o cantitate redusa de apa si mancare, supravietuitorii
stabilesc portii reduse pentru fiecare, agatandu-se de viata.
In primele zece zile am baut fiecare
cate-un degetar de vin, cate-un varf de deget de pasta de dinti, crema din
aceea cu care se dau femeile pe fata, gel de par, orice. Dupa zece zile eram
mai slabi fiecare cu 25 de kilograme. Dupa inca 5 zile, cantaream cu 40 de
kilograme mai putin!
Croindu-si
haine din captuseala scaunelor, mereu in cautare de lucruri comestibile, cei
ramasi isi dau seama ca trebuie sa se descurce singuri.
Nu exista nimic la acea altitudine,
totul era acoperit cu zapada, nu stiam de unde sa gasim un animal, o insecta,
macar o radacina. Am scotocit fuselajul ramas dar nu am gasit nimic. Nu aveam
decat plastic, aluminiu, gheata si pietre. Am vrut chiar sa mancam pielea gentilor
cu echipament pe care le aveam, insa ne-am dat seama ca a fost tratata cu multe
chimicale si ne-ar face mai mult rau decat bine. Nu ne mai ramasese decat
solutia de a ne hrani cu fostii nostri parteneri, altfel am fi murit…va povesti
in cartea sa, Nano Parrado, unul dintre supravietuitori.
Nemaiavand
nici o sursa de hrana, supravietuitorii hotarasc sa manance din carnea
colegilor morti, pentru a-si infrange foamea.
Aveam de a ales
intre a manca si a muri. Am ales viata.
In noaptea
de 29 octombrie, o puternica avalansa acopera carlinga, singurul adapost ramas.
Ingropati sub munti de zapada timp de trei zile, doar 19 persoane reusesc sa
iasa cu greutate printr-o gaura de ventilatie facuta cu eforturi supraomenesti.
Este momentul in care se ia decizia de a merge dupa ajutor.
Trei
persoane pornesc in data de 12 decembrie pe drumul salvarii, dar din cauza
proviziilor insuficiente, unul dintre ei se va intoarce la cei ramasi.
Dupa zile
intregi de mers, cu manusi facute din copertile de plastic ale manualelor, orbi
de atata lumina, sleiti de puteri, cei doi sunt descoperiti de un fermier.
Dupa 72 de
zile de la prabusirea avionului, infernul celor 16 supravietuitori se incheie
in data de 23 decembrie.
Povestea
lor a fost cunoscuta lumii intregi prin cartea Miracolul din Anzi de Fernando Parrado, dar si prin ecranizarea
tragicului eveniment.
Nu va pot descrie
ce a insemnat sa vedem elicopterele care ne-au salvat. Am inceput sa plangem si
ne strangeam unul pe altul in brate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu